O amintire secreta

                                   Cap.III- Intre vis si realitate

“Tin minte ca apa era rece. M-am scufundat usor la fundul raului. Nu-mi simteam picioarele si nici fata. Tot corpul imi amortisera. Ma gandeam ca acesta este sfarsitul! Pentru ce am riscat atata? O amintire secreta…Acea amintire secreta mi-a pus viata in pericol.

Jack Hunter un vampir care m-am indragostit s-a transformat intr-un monstru. Nu-l mai recunosc. Pana la urma n-o sa mai recunosc pe nimeni. De ceva timp, plutesc in apa, nimeni nu ma observa. Mi-e greu sa-mi deschid ochii, nu pot sa-mi misc mainile si nici gura s-o deschid. Mi-e frig! Mi-e frig!...

Pluteam in rau, cu fata spre cer. Imi pare rau pentru sora mea. Nu am reusit sa petrecem cum ne-am dorit. Vince! Dragul de Vince! Nu am reusit sa-l cunosc prea bine. Oare o sa avem vreo sansa sa ne revedem? Oare acesta e sfarsitul vietii mele amarate?

In cele din urma, am fost gasita pe marginea apei. Haina imi era murdara, rupta, umeda si rece. Aveam vanatai pe maini si pe picioare de la cazatura. Aveam fata palida, buzele invinetite, la fel si ochii. Mi-e frig! Am reusit sa deschid numai un ochi. Am vazut o babuta care se agita dupa ajutor.

In cateva minute au sosit paramedicii, mi-au verificat pulsul si m-au luat cu targa, pana la ambulanta. Aveam piciorul drept luxat si mi-era foarte rau. Am ajuns la spital, m-au dus cu targa inauntru, unde mi-am pierdut cunostinta. Cred ca intrasem in coma. Auzeam vocile asistentelor si vocea doctorului. Din acel moment am uitat de sora mea, de Vince, de amintirea secreta, de viata mea anterioara.

Tot ce visam credeam ca este realitatea. Nu mai realizam ce e vis si ce era realitate. Visam lucruri frumoase, un peisaj verde, am zarit un avion micut, zambeam tot timpul cand vedeam acel avion. Nu vedeam cine il pilota, cand se apropia se vedea in ceata.

Ii faceam bucuroasa cu mana. Credeam ca sunt acasa, ca e primavara. Sunt libera din nou! Din avion cadeau petale de trandafiri albi. Langa mine statea o fetita mica, care ma ruga sa ma joc cu ea. De fiecare data cand imi pomenea numele, nu-l retineam. Totusi, e prea perfect sa fie realitatea! Politia nu a gasit actele de identitate. Cand m-au gasit eram imbracata in camasa de dormit. Nimeni nu stia cum ma numesc.

In vis am uitat de familia mea. Ma simteam fericita. Totul era in mintea mea, nimic nu e real. Deveneam nelinistita, desi zambeam, dar nu stiam de ce. Batranica care m-a gasit, se numea Doloris Stanca. In varsta de 50 ani, eleganta, ordonata si sufletista. Ea m-a insotit la spital. Si acuma are grija de mine. Totusi, imi pare straina!

Am visat ceva care mi s-a parut cunoscut. Greu imi dadeam seama despre ce era vorba. Acea fetita din vis, imi povestea despre “o amintire secreta”. Cine e acea fetita? Ce insemna acea poveste?  “O amintire secreta”? Era clar! Totul se intampla in mintea mea, visam. Mi-era frica! Totul se intuneca in jurul meu. Acel vis frumos de primavara disparuse.

Timp de o luna, am petrecut in acel pat vechi si neschimbat al spitalului. Nemiscata, simteam ca mi-era foame. Inca nu mi-am deschis ochii. Oare eram aproape de familia mea? Ma simteam ciudat, parca aveam o identitate noua. O viata noua, una care nu-mi apartine. Simt ca am renascut!

Viata mea era ca un puzzle. Aveam un singur vis. Iar acel vis se repeta tot timpul dupa ce adormeam. Acea fetita aparea din nou si din nou in visul meu. Imi vorbea non stop de “o amintire secreta”. Simteam ca o iau razna. Vroiam sa inceteze…ma zbateam! Simteam cum dadeam din maini si din picioare. In realitate imi miscam doar capul si mainile.

S-a lasat intunericul. Nu mai auzeam nimic. Era o liniste apasatoare. Mi-am deschis ochii. Dna Doloris se speriase de mine. Imi tineam ochii largi deschisi. De frica, nu vroiam sa ii inchid.”

-         Te simti bine, draga mea? Daca ma auzi strange-ma de mana, a spus Doloris cu o voce calda. Ah, ce bine! D-le doctor! D-le doctor! A strigat dupa un doctor.

“Am auzit-o cand mi-a spus sa o strang de mana. Am auzit-o cand a strigat dupa doctor. Cine e? O, doamne! Nu-mi amintesc minic despre mine sau despre viata mea.”

-         Unde sunt? Cine sunt? Vreau sa plec! Nu pot sa respire!, am strigat confuza. Nu stiam cum ma cheama si nici nu stiam unde sunt.

-         Te rog, calmeaza-te! Totul va fi bine.

-         Nu. Nu vreau! Unde sunt? Vreau afara! Nu…

-         Dna Doloris, va rog! Stati cu ea pana vine asistenta sa-i dea niste diazepam. Trebuie sa se calmeze. Asistenta! Asistenta, vino!

-         Da, d-le doctor. A spus tanara asistenta, uitandu-se la mire bucuroasa ca m-am trezit.

-         Da-i o pastila de diazepam.

-         Da, d-le doctor.

“Stateam culcata pe pat speriata. M-am trezit intr-un loc necunoscut, cu oameni necunoscuti. Simteam ca ma panichez. Am vazut cum se agitau toti trei in jurul meu. Trebuia sa ma linistesc, darn u reuseam. D-na Doloris si d-le doctor ma tineau de maini. Asistenta imi facea injectia cu diazepam.

Era singura sansa de a lua pastila. Imi dadea sa o inghit, iar eu o scuipam afara. A decis sa mi-o dea pe post de injectie. Dupa doua minute, respiram din ce in ce mai usor, hainele transpirate ma deranjau. Ii auzeam pe d-le doctor sip e acea batranica cum vorbeau.

Ma uitam in jurul meu. Aruncandu-mi ochii peste cap. D-le doctor i-a mentionat babutei, ca reactia mea este normala. Tocmai ce mi-am revenit dupa o luna stand in coma. Am fost socata! Fata mea a devenit palida, incepusem sa plang. Batranica a venit incet spre mine, s-a asezat pe un scaun langa patul meu, m-a cuprins de mana spunandu-mi ca ea va avea grija de mine.”

-         Stai linistita! Nu-ti fac nici un rau. Ma numesc Doloris stanca si vreau sa am grija de tine. Te rog, incearca sa-mi vorbesti.

-         Vreau sa ies de aici. Mi-e foame. Vreau sa ma plimb.

-         Am sa-ti aduc ceva de mancare. Eu sunt din Sibiu. Acuma ne aflam intr-un spital din Brasov. Cum de nu esti cautata?

-         Cautata? Suntem in Brasov?

-         Da, draga. Nu-ti aduci aminte de nimic?

-         Nu. Nu-mi amintesc nimic. Nu am amintiri, nu stiu cine sunt!

-         Nu plange, te rog! Pot sa-ti spun Lizzy? Eu nu am copii si nici nepoti. Te rog, lasa-ma sa am grija de tine.

-         Bine..Vreau sa ies de aici! Va rog!

“Tot ce mi-a spus batranica, mi-a fost clar. Nu am familie, nu am prieteni. Am ramas singura. Nimeni nu ma cauta. Nu le pasa de mine! Doloris se afla in vizita in Brasov. Se plimba pe langa rau, cand m-a gasit. Dupa doua zile m-au externat din spital. Nu am avut unde sa merg. Am plecat cu dna Doloris spre Sibiu.

Nu am vrut sa risc, sa hoinaresc singura pe strazi. Nu imi amintesc nimic. Dna Doloris imi era ca o bunica. Am urcat in trenul care ducea spre Sibiu. Facea vreo trei ore pana la Sibiu. Compartimentul in care am intrat era aproape plin. Dna Doloris se uita dupa locuri. Ma uitam pe geam. Trecusera o luna! Atat am stat eu in coma, o luna!

Eram speriata. Simteam cat de tare imi batea inima. Incercam sa-mi amintesc macar fragmente din viata mea. O privire cunoscuta sau un eveniment. Uitandu-ma pe geam, am observat, de abia atunci, ca iarna se apropia. Priveam atenta peisajul, ador peisajele.

Incetu’ cu incetul, am adormit. Am ramas blocata uitandu-ma pe geam. Un baiat a intrat in compartiment spunandu-mi ca nu ma numesc Lizzy. Ma cauta de ceva vreme. Nu realizam daca visam sau daca era real. Nu-i vedeam bine fata, chipul lui era luminata din cauza soarelui. Mi-a intins mana si ma ruga sa plec cu el.”

-         Vino cu mine, te rog! Locul tau nu e aici. Te asteptam demult.

-         Cine esti? Unde mergem?

-         Langa mine o sa fi in siguranta. Promit. O sa fie bine!

-         Vocea ta! Noi doi am vorbit mai demult, nu-i asa?

“I-am dat mana si am plecat din compartimentul meu, in altul gol. Am intrat si ne-am asezat fata in fata. Mi-a zis ca ne indreptam spre Brasov. Nu avea cum! De acolo am plecat! Am ramas blocata cand am auzit cuvintele cunoscute: Cine te-a facut sa plangi? Nu vreau sa-ti doresti moartea!

M-am ridicat speriata, pregatita sa ies afara. Acel baiat a venit spre mine si m-a imbratisat. In mintea mea, ma rugam sa nu-mi dea drumul. M-am linistit. Stateam amandoi imbratisati. Imi doream atat de mult sa ii stiu numele. M-a asezat inapoi la locul meu.

Imi zicea ca se va intoarce si totul o sa fie bine. I-am zambit, spunandu-i ca-l astept cu nerabdare! Dna Doloris m-a trezit din somn. Era timpul sa coboram din tren. Mi-a spus cu bucurie: “Am ajuns la Sibiu!” Compartimentul se golise. Mi-am dat seama ca ma visat. Am coborat din tren dezamagita, totul parea real, chiar era un vis? Ma simteam pierduta si trista. Fata de dna Doloris ii eram recunoscatoare.

 Oftam intr-una. In cele din urma am ajuns la casuta mea noua. Dar ma simteam ca o straina. Nu aveam incredere in dna Doloris. Mi-a spus ca m-a gasit pe malul raului. Mi-a oferit mancare, acum o casa. Pentru toate astea trebuie sa existe un motiv. Oare ce vroia in schimb? Avea o casuta mica in centrul orasului.

Un apartament cu trei camere, o sufragerie draguta, o masa maronie mare din lemn asezata in mijlocul camerei. Pe masa o fata facuta de mana din musama. Un ghiveci cu flori si niste lumanari. Mobila o avea veche si cenusie, geamurile acoperite cu o perdea neagra. Peretii erau vopsiti albi. Holul mic si galben, un dulapior pentru papuci langa usa la intrare.

Un cuier negru si vechi langa dulapiorul de papuci. Un tablou cu o fetita mica, atarna de perete, cu codite impletite si bolnda, rosie in obraji. Purta o rochita albastra pana la genuchi. M-am gandit ca nu avea cum sa fie dna Doloris. Poza parea recenta. Tare as vrea sa aflu cine este acea fetita. Nu vreau s-o deranjez, am s-o intreb dupa ce ma instalez.

Bucataria mica, avea o masuta pentru doua persoane, asezata in colt spre geam, un frigider mic si vechi, locul nu ma deranja deloc. Ma simteam ca la bunici in vizita. Eu oricum nu mai aveam bunici. Ai mei au murit demult. M-a luat de mana, conducandu-ma in camera mea.”

-         Vrei sa-ti vezi camera, Lizzy? E chiar vizavi de sufragerie.

-         Da, desigur. Sunt multe poze in aceasta camera. Se pare ca cineva a locuit cu dumneavoastra.

-         Este o cunostinta veche. Am avut grija de ea un timp. Daca ai nevoie la baie, este la capatul holului, n-ai cum s-o ratezi.

-         Multumesc mult! Multumesc ca m-ati primit in casa dvs. N-o sa va para rau, va promit.

-         Te rog, Lizzy! Ma simt flatata. Spune-mi Dolly. Odihneste-te si ne vedem mai tarziu.

-         Desigur. Multumesc, dna Dolo…Dolly!

“Mi s-a parut ciudat, dup ace mi-a zis cum s-o strig. Stateam la usa camerei, uitandu-ma atenta la ea. Zambeam, multumindu-i pentru tot. Acuma ma gandeam ce o sa fac? Numele meu nu e Lizzy! Locul meu nu e aici! Trebuie sa plec de aici si sa aflu cine sunt. Dna Doloris ma sperie si se comporta ciudat.

Aveam presimtirea ca ma inlocuieste cu altcineva, parca nu aveam dreptul la fericire, la iubire. Eram urmarita de un cosmar. Visul pentru mine era realitatea. Ce traiam zi de zi devenea un cosmar. Acel vis cred ca e o bucata pierduta din viata mea. Un singur lucru e sigur, vreau acasa! Inapoi la casa mea adevarata, oriunde e aia!

Seara dupa cina, m-am retras in camera mea. Priveam pe geam, cerul senin. Privelistea magica din Piata Mare, m-a fermecat. Cand priveam oamenii, cand priveam cerul. Ceva lipseste? Sau cine lipseste? M-am hotarat sa incerc as dorm. Ochii mi se inchideau greu. Ii inchideam, apoi ii deschideam si tot asa.

Visam un avion. Nu stiam ce fel de avion este. Avea vreo cincizeci de oameni la bord. Eu stateam in scaunul din partea stanga. Langa mine, la geam, statea acelasi baiat pe care l-am visat in tren. Stateam pe locurile unde era aripa. Acel baiat imi zicea ca ii este mai bine sa stea la geam sa nu i se faca rau.

Eu tineam in mana un aparat de fotografiat. Imi placeau mult norii. El privea cu lacrimi in ochi rasaritul soarelui. Dupa decolari, plangea tot timpul. Imi zicea mereu, ca este cel mai frumos lucru din viata. Il priveam si zambeam, admirandu-l mult. Poate o sa-mi amintesc cine e! Mi-a luat aparatul din mana si facea poze la rasarit si la norisori.”

-         Poti sa-mi spui cum te cheama? Te rog, vreau sa stiu. L-am intrebat curioasa pe baiat. Il priveam atenta in ochii lui.

-         Vad ca-ti place sa te plimbi cu avionul! Putem sa mergem in multe locuri…impreuna. Spuse tanarul schimband subiesctul si ignorandu-I intrebarea.

-         Impreuna? Nici macar nu vrei sa-mi spui cum te numesti. Iar tu vrei sa calatorim impreuna? Deveneam agitate, m-am ridicat de pe scaun, strigand cu disperare ca vreau sa cobor. Vreau sa cobor!!!

-         Stai! Inca nu am aterizat. Unde te grabesti? Acuma esti cu mine, totul va fi bine. Linisteste-te!

-         As vrea sa stiu cine sunt? Unde mi-e familia? Am nevoie de un nume. Nu vroiam sa par disperata, dar totul era confuz si imi tineam ochii acoperiti cu mainile.

-         Deschide-ti ochii! Priveste mai bine toate amintirile tale. Ma vei gasi!

“Amintiri? Oare la ce s-a referit? M-am trezit a doua zi, m-am indreptat spre geam cautand pe cineva. Stiam ca cineva de afara ma cauta. Ma uitam la oamenii care treceau, nimic! Nici o privire cunoscuta. Am deschis geamul, era frig afara. L-am lasat deschid pentru inca cateva minute, aveam nevoie de aer curat.

Rasuflasem usor, mergand incet spre bucatarie. Dna Doloris nu era acasa. Am incercat usa de la intrare, era incuiata. De ce? Era ocazia perfecta pentru a descoperi cine e acea fetita din poze. Am cautat cu grija prin dulapurile si sertarile din camera ei…nimic. Suparata, m-am asezat jos in hol, ma uitam pe sus si eram tare curioasa sa aflu cine e acea fetita.

Sus pe cuier era un dulapior mic, nu aveam cheia sa deschid usa. Alt mister. M-am dus sa caut cheia. Unde o fi? Aha! La dolly in camera trebuie sa fie. Am pornit grabita spre camera ei. Am cautat cu grija, din nou. Dupa doua minute, am gasit cheia. Incercam sa ma grabesc, se poate intoarce oricand. Nu voiam sa vina Dolly acasa si sa ma gaseasca ca-i umblu prin camera.

Am urcat pe un scaunel, am deschis usa de la dulapior, am gasit o cutie veche, mucegaita, plina cu poze. Am gasit casete video si un dosar, care scria pe el: “Cimitir de amintiri”. Credeam ca e nebuna sau poate ca i-a murit familia. Ori era prea singura si nu avea ce face in timpul liber. A aparut si un document de deces, atunci mi-am dat seama. Dolly se numea acea fetita din poza, o fetita care murisera. Avea sapte ani cand a murit.

Saracuta! Acum inteleg de ce s-a atasat de mine, de ce s-a oferit sa ma ajute. Inteleg, de ce mi-a cerut sa-i zic “Dolly”. Se simte singura si trista. Dar in acel moment am mai gasit alt act de deces. Scria numele de “Lizzy Stanca”. O, doamne! Lizzy era sora ei, se pare ca si ea murisera. Imi parea rau pentru ea. Am aranjat pozele si documentele la locul lor.

Usa incepusera sa se deschida incet. Am fugit repede in camera, incercand sa-mi gasesc ceva de facut. Era dna Doloris, s-a intors acasa. In seara asta o sa incerc sa vorbesc cu ea despre pozele gasite. O sa incerc sa ma apropii de ea. Pana la cina, i-am cerut voie sa ma lase afara pentru cateva minute. Stiam ca ea inchide tot timpul usa. Macar sa ma plimb o ora.”

-         Dna Doloris, pot sa merg pana afara?

-         Te-as lasa, daraga mea. Dar trebuie sa ma ajuti sa pun masa. Trebuie sa facem ceva de mancare, iar afara e frig. Trebuie facuta si curatenie. Chiar nu vreau sa mergi afara si sa racesti.

-         Sa racesc? Sunt imbracata. Dna Doloris, va rog, doar o ora. Am incercat sa o conving, insa imi interzicea sa merg afara. Imi dadea de inteles ca ascundea ceva. Ceva ce eu nu trebuie sa aflu.

-         Lizzy, nu-ti mai repet. Trebuie sa ramai in casa. Iesim maine amandoua. Iti promit. Haide! Sa pregatim masa.

“Am renuntat pana la urma. Nu avea rost sa ma cert cu ea. Nu acum! Sper sa ies si eu afara maine. N-o sa suport sa stau prea mult in casa. Doar in casa, inchisa, o sa innebunesc. Aveam presimtirea ca ma tinea numai in casa, de parca ma ascundea de cineva sau de ceva. Daca lucrurile merg tot asa, am sa plec fara voia ei.

Ne-am asezat la masa, in sufragerie. Nu intelegeam de ce nu dadea perdelele la o parte. Pana la urma, mi-am facut curaj si am intrebat-o despre pozele din camera mea si de pe hol. Poate in dau seam ace vroia de fapt de la mine.

-         Dolly?

-         Da, draga mea.

-         Pot sa te intreb ceva?

-         Desigur. Intreaba-ma orice, a spus dna Doloris in timp ce manca.

-         Mi-ai zis ieri ca cea persoana este o cunostinta veche. Cum se numeste?

-         Ah, pozele alea. Tot timpul uit de ele sa le pun deoparte cand avem musafiri. Crede-ma ca nu au importanta.

-         Daca nu au importanta, de ce le mai tineti?

-         Acuma faci pe obraznica! Nu mai primesti mancare, astrigat dna Doloris simtindu-se insultata si jignita de intrebarile pe care i le adresam. Mi-a luat farfuria cu mancare din fata.

-         Ati spus ca pot sa va intreb orice. Ma scuzati daca am gresit cu ceva. Eram doar curioasa.

-         Pai, acea fetita e a mea! A murit inecata.

-         Imi pare rau pentru pierderea dv. Cum s-a intamplat?

-         Gata! Nu mai pune atatea intrebari si dute la culcare.

-         Nu am vrut sa va supar. Ma duc indata!

“Parea nervoasa si agitate cand am intrebat-o de poze. Se vedea pe fata ei ca nu i-a convenit intrebarile puse de mine. Cred ca ma suparat-o! Am plecat repede in camera mea, macar am scapat de cina. Mi se facea piele de gaina cand ma gandeam ca o sa mai stau mult pe aici. O sa incerc sa scap cat mai curand de cosmarul acesta.

Trebuie sa ma concentrez si sa imi amintesc ceva din viata mea anterioara. Nu vreau sa devin fiica ei moarta. Noaptea dupa ce dna Doloris a adormit, am adormit si eu. Ma zbateam in vis. Strigam un nume, dar nu-l retineam. Am tresarit din cauza visului si m-am trezit. La usa camerei mele am zarit o fetita blonda cu codite, in rochita albastra, exact ca in poze.

Imi facea semn s-o urmaresc. Mi-am luat capotul pe mine si am plecat spre camera unde ma ghida. Ne indreptam spre camera dnei Doloris. Mi-a aratat ca in buzunarul ei de la camasa se afla o cheie. Ah, cheia de la usa! Am luat cheia, m-am incaltat si am iesit afara. Fetita nu vorbea, imi facea semne. Am plecat amandoua la o mica plimbare.

Ma ghida spre biserica Evanghelica. Mi-a aratat o intrare in biserica. Ne-am asezat pe o bancuta, fetita parea destul de reala. Ma uitam la ea si ma intrebam daca visez. Nu avea cum sa fie reala, numai daca era o fantoma.”

-         Tu esti Dolly? Ce ai patit?

-         O tragedie! Mama mea a fost ucisa, iar eu sunt de vina ca nu am reusit sa o opresc. E rea! Foarte rea!

-         Dolly, cine e rea? Cine ti-a omorat mama?

-         Vino cu mine. Am sa iti arat.

“Am pasit usor pe scari, am ajuns pe catedrala. Peisajul era frumos, mi-era frica sa nu-mi faca rau. Acolo sus ne simteam amandoua libere si linistite. Cred ca vroia sa vada rasaritul soarelui.”

-         Fereste-te de Doloris. E periculoasa.

-         Ce vrei sa spui? Cum adica periculoasa?

-         Te-a salvat de la moarte pentru ca se simte vinovata. Vinovata pentru crimele pe care le-a comis. Ai grija sa nu ajungi tu urmatoarea ei victima.

-         Te-a omorat? A zis ca te-ai inecat. E adevarat?

-         Da. Ea m-a inecat. Am descoperit ca mi-a omorat mama, pe sora ei si am incercat sa fug de acasa.

-         Super! Nu e de ajuns ca mi-am pierdut memoria, am ajuns intr-o casa cu o criminala si pe langa asta, mai vorbesc si cu fantomele.

-         Trebuie sa pleci din casa. E un monstru.

-         Dolly, eu credeam ca tu esti fata ei. De ce a omorat-o pe sora ei?

-         Ea nu avea copii ei proprii, era bolnava. Toata viata a trait cu invidia pentru acest lucru. Mama mea a vrut doar s-o ajute. Eram nepoata ei si nu i-a pasat. A avut noroc ca te-a gasit pe tine. Ai mare grija!

“Soarele rasarea. Dolly disparuse de langa mine. Am stat si m-am uitat la rasarit, apoi am privit in jos. M-am agatat de balostrada de pe catedrala si am auzit un strigat. Doua voci ma strigau! Am tras aer in piept dupa care mi-am dat drumul in jos. M-am trezit speriata in camera mea. Am transpirat toata si tremuram de frig.

Nu mai intelegeam nimic. Nu intelegeam ce era real si ce visam. Simteam ca dormeam tot timpul. Dimineata la 10.00, am vrut sa merg afara. Nu-mi pasa daca ma lasa sau nu. Din nou usa era incuiata. Ea inca dormea. Mi-am intors privirea, gasisem alta camera. Eu credeam ca e debara, dar m-am inselat. Asta trebuie sa fie camera lui Dolly! Am cautat prin buzunarele din haina dnei Doloris.

Trebuie sa fie niste chei pe undeva! Mi-am bagat usor mana sub perna ei. Incet, fara s-o trezesc. Imi tremura mana si inima imi batea prea tare. Credeam ca se va trezi. Mi-era frica! Pana la urma, am reusit. Am luat cheia. Am deschis acea usa misterioasa, cautam dovezi. Dup ace am rascolit peste tot, am gasit un jurnal. Scrisul era grabit si aproape sters, de abia il descifram.

Visele erau reale! Dolly impreuna cu mama ei au fost omorate. O usa s-a deschis brusc. S-a trezit dna Doloris. Am fugit in camera mea. Am ascuns jurnalul sub bluza mea. Camera lui Dolly, am uitat sa o inchid! Dna Doloris si-a dat seama ca am luat cheia fara permisiunea ei. Si-a dat seama ca am umblat acolo. Tremuram toata! Stateam in tocul usii, o pandeam. S-a schimbat, si-a luat sacosa si s-a indreptat spre camera, ignorandu-ma.

Usa era inchisa, si-a dat seama ca uitasera de cheie. S-a intors si a vazut camera lui Dolly intredeschisa. In acel moment inima mi-a ramas agatata in gat. Mi-a stat in gat de frica. Stiam ca e periculoasa! Am vrut sa caut ceva cu care sa ma apar. Dna Doloris a mers linistita pana in bucatarie. Eu am apucat sa ma incui in camera. Ma gandeam cum sa scap.

Cheile nu le aveam la mine. Probabil le-am scapat cand am fugit in camera mea. D-na Doloris s-a intors cu un cutit de bucatarie. Am deschis geamul, incercand sa sar afara. Am auzit o lovitura usoara in usa. Imi zicea sa ies, ca nu-mi face nimic. Vrea doar sa vorbim. Din pacate, eu nu o credeam!”

-         Lizzy, te rog! Deschide usa. Ti-am cumparat ceva dragut.

-         Chiar nu am chef sa ma joc dea “Capra cu trei iezi!” Lasati-ma sa plec. Nu vreau sa ne certam. Se poate intampla o tragedie. Lasati-ma sa plec si va promit sa n-o sa spun nimanui.

-         Sa spui? Cu-i vrei sa spui? Oh, nu. Asa ceva nu e posibil, Lizzy. Spuse frustrata dna Doloris fortand clanta.

-         Lizzy este sora dv, nu-i asa? Am aflat ca ati omorat-o sip e fiica ei la fel, aici in casa.

-         Ce povesti mai sunt si astea? Deschide usa! Dna Doloris tipa cu disperare, incercand sa intre in camera.

“M-am panicat! Intamplarea asta nefericita, mi-am adus aminte de Jack Hunter. Mi-am adus aminte cum a incercat el sa ma omoare. Oare asa am ajuns eu la spital? Dar nu imi amintesc cine este Jack Hunter si de ce a incercat sa ma omoare? Trebuia sa fac ceva sa nu se mai repete. Am apucat si eu de un scaun din camera.

O sa stau ascunsa, cu siguranta va intra cu forta. M-am ascuns dupa usa. Cum a intrat in camera, cum am lovit-o cu scaunul in spate. Ea a crezut ca ma iesit pe geam, pentru ca l-am lasat deschis. Am luat cheile si am fugit spre usa principala. Dna Doloris s-a ridicat brusc, a apucat cutitul si m-a prins de mana dreapta, incercand sa-mi ia cheile din mana.

Am lovit-o in fata de doua ori. Nimic! Chiar era un monstru! M-a taiat la picior si am cazut la podea. Mi-am pus jurnalul mai bine sub bluza, sa n-o pierd. Era singura dovada a mea. A inchis usa din nou. Am tipat dupa ajutor cat m-or tinut plamanii. Peretii erau grosi si protejati de zgomote.

M-a luat de cap si m-a trantit de doua ori de perete, apoi am lesinat. Nu aveam scapare! Dna Doloris a sunat la spitalul de nebuni. M-au dus acolo, intre patru pereti, legata de un pat din fier. I-a povestit psihiatrului ca am atacat-o. Bine ca nu si-a dat seama ca jurnalul era la mine. Paznicul l-a lasat pe psihiatru sa intre, inainte de a ma lega.

Tinea in mana “Jurnalul zilei”, ceva din ziar mi-a atras atentia. In ziar aparea doua articole: “Disparuta si ucisa!” Nu se poate asa ceva? Poza aia era cu mine! I-am cerut psihiatrului sa ma lase sa citesc articolele. Mai era o poza cu un baiat si o fata. Incet amintirile reveneau. Mi-am amintit ca ma numesc Sarah Leafs.

Acel baiat din visele mele era Vince Black. Tanarul care il vedeam des pe banca cand priveam pe fereastra din camera mea. Nu tineam minte numele parintilor mei sau unde locuiam.”

-         Eu sunt Sarah! Mi-am amintit!

-         Stiam eu ca imi pareti cunoscuta. Ce ati patit? Paza! Anunta politia!

-         Stati, d-le! Am gasit acest jurnal, dna Doloris si-a ucis sora si nepoata sa.

-         D-ra Leafs, sunt acuzatii grave. Ea a avut grija de dv si acuma isi face griji pentru sanatatea dv.

-         Nu sunt nebuna! Am avut un accident, am stat in coma timp de o luna si am ajuns sa locuiesc cu o criminala. Tot nebuna ma credeti? Daca mai stau mult aici, dna Doloris o sa incerce sa ma omoare si  pe mine.

“I-am sugerat sa citeasca jurnalul. Recunosc am luat-o  razna pentru un moment. Psihiatrul a cerut sa fiu tinuta sub observatie inca o ora. A sunat la politie si o sa-mi anunte parintii ca sunt bine. Ziarul inca era la mine, am citit inca o data articolul. Sarmanul Vince, era acuzat de crima! Nu era corect, ca el sa faca puscarie din cauza mea.

Eu traiesc! Sora mea stia ca el a fost ultimul care m-a vazut, desi in acea seara am ajutat-o sa adune resturile de la petrecere. Of, surioara draga! Cred ca ai innebunit de atatea griji. Paznicul a deschis din nou usa, un detectiv mi-a cerut sa ii arat jurnalul. Am inteles ca o urmareau de mult timp, insa nu aveau dovezi destule pentru a o aresta.

Acuma va face puscarie pe viata, iar Dolly impreuna cu mama ei, Lizzy sunt libere. Se pot odihni in pace! Eu imi asteptam parintii sa vina dupa mine. M-au lasat sa-mi petrec noaptea la spital. Zambeam bucuroasa ca am scapat de cosmar.

Bucuroasa ca mi-am recapatat amintirile, desi nu sunt toate. Nu a trecut asa demult timp, inca am sperante, ca-l pot vedea pe Vince inainte sa fie judecat. Abia astept sa-l imbratisez, sa-i spun lui Octy ce mi s-a intamplat. Sa le spun tuturor ca imi pare rau. 

Ma intorc acasa!”

Biserica Evanghelica, Sibiu.